N-a trecut prea mult timp de când scriam aici că abia aștept să mă întorc în ținuturile Hunedoarei, că tare mult mi-a plăcut, să cunosc alți oameni și alte povești din partea locului . Cineva acolo sus mă iubește pentru că, provocat de Călin Bobora, Daniel Botea a dat adunarea printre blogolteni (mai mult printre blogerițe) și iată-ne, noi doi, din nou la drum prin Hunedoara Neștiută #prinHD.
De această dată itinerariul vizitei a fost total inedit pentru mine: comuna Peștișu Mic, Peștera Uscată, Schitul Sfântul Nectarie, Punctul Gastronomic Cutin, Valea Roatei . Am fost cazați în comuna Peștișu Mic, la Pensiunea „La Fanu” . Fotografiile de mai jos, vorbesc cel mai mult despre cât de confortabile sunt camerele și cât de primitor este spațiul exterior al pensiunii, dotat cu șezlonguri, leagăne și “tradiționalul” ciubăr.
Oameni faini
De ce la Pestișu Mic ? Pentru că toată această “aventură” a fost orchestrată de primarul localității, Daniel Dobruțchi, care și-a dat seama ce potențial istoric și turistic are comuna și cum poate deveni un punct important pe harta județului și a zonei . De remarcat este că, pentru a “scoate în lume” comuna, s-a înconjurat de oameni care au expertiză, cunosc și iubesc locurile astea.
Pe doi dintre ei, i-am cunoscut în prima seară, când am stat la povești despre istoria locurilor. Au fost foarte răbdători cu noi și ne-au răspuns la toate intrebările, mai mult sau mai puțin avizate, despre tot ce o să vă povestesc în rândurile ce urmează. La reușita serii a contribuit și parfumul și aroma lichiorului de trandafiri, producție proprie, care a smuls exclamații admirative din partea tuturor (dacă nu ne lăudăm noi, atunci cine ? 😊)
Așadar, să vi-i prezint pe cei doi “povestitori” . Cristian Roman este arheolog, doctor în istorie, a fost director al Cetății Corvinilor, iar acum practică arheologia preventivă la o firmă de profil. Este un visător incurabil deoarece speră ca într-o bună zi descoperirile arheologice să fie valorizate pe măsura importanței lor. Prietenul lui Marius Achim (Achimoto) este ONG-ist și voluntar înverșunat și este angrenat cu toată ființa și prietenii lui în proiecte de promovare a zonei. Unul dintre ele este Hunedava, un parc de reconstituire istorică, unde veţi găsi reproduse diverse construcţii, începând din antichitate cu perioada geto-dacilor, sciţilor, celţilor, popoarelor germanice şi a Imperiului Roman, din perioada medievală: a turcilor, hunilor, până în zilele lui Iancu de Hunedoara. La întâlnirea cu noi, au venit cu harta din jurul comunei Peștișu Mic, în care erau evidențiate punctele ce ar putea deveni obiective turistice, în urma unui proiect de mare anvergură, de amenajare a zonei, estimat la o valoare de 1,5- 2 milioane de euro.
Primarul Daniel Dobruțchi este realist și știe că acești bani îi poate obține doar prin fonduri europene și de aceea a început să își facă temele încă de pe acum, astfel încât lansarea finanțării să îl găsească pregătit. Mai multe detalii despre toate amenajările din zonă o să vă dau după ce vă introduc puțin “în teren”. A doua zi am vizitat, una dintre cele 3 peșteri aflate în apropierea comunei, Peștera Uscată, avându-i ca ghizi pe Cristian Roman și Marius Achim, la fel de zâmbitori. După o seară de povești, din Transilvania și Oltenia, eram deja prieteni.
Peșterile și Omul de Neanderthal într-un proiect de secol XXI
Cele 3 peșteri au fost descoperite spre sfârșit de secol XIX de baroneasa Zsofia fon Torma (persoană erudită, cu doctorat în științe istorice la Berlin) împreună cu alți oameni de știință, care au lansat ipoteza că în aceste peșteri ar fi locuit oamenii de Neanderthal. În anul 1956, academicianul CS Nicolaescu Plopșor (oltenii au lipici la locurile astea 😊) ajunge în Nandru și stabilește că oamenii de Neanderthal ar fi trăit în paleoliticul mijlociu, cu 35.000 de ani în urmă. În anii 90 au fost reluate cercetările și datarea cu radiocarbon, fiind descoperite răzuitoare din piatră, opal, cuarț, vetre de foc sau veghe. Au fost găsite doar amenajări, nu și oase umane. Toate cele 3 peșteri sunt peșteri fosile (lipsite de umiditate și curenți de aer), aici găsindu-se urme de rinoceri și mamuți.
Acum, Peștera Uscată (cunoscută și sub numele de Peștera Curată, ambele nume reliefând lipsa de umiditate ) este singura, cât de cât accesibilă pentru turiști. În perioada comunistă a fost depozit de muniție și acum se mai cunosc câteva trepte cioplite în piatră, care ajută la urcuș. Noi, mai cu o poantă, mai cu o poză, am ajuns cu toții sus.
Urmele de depozit se mai păstrează prin ușa de fier de la intrare și printr-un perete de ciment. Toate acestea vor dispărea odată cu punerea în practică a proiectului, privind amenajarea zonei, care prevede deschiderea către turiști a 2 dintre peșteri (Peștera Uscată și peștera Spurcată) pentru turiști, cu reproducerea vieții din acea epocă (traiul omului de Neanderthal – cum își realizau mâncarea, cum vânau). Cea de a treia peșteră (care nu are încă un nume ) va fi deschisă doar cercetării speologice. Proiectul va mai include un Muzeu dedicat Omului de Neanderthal, 2 zone de arheologie experimentală pentru copii și tineri, scări de acces către peșteri și o pasarelă de legătură între acestea precum și o parcare care să poată găzdui peste 100 de autoturisme și 8 autocare. Primarul Daniel Dobruțchi spune că este singura inițiativă din România prin care se dorește transformarea unei zone speologice și istorice în obiectiv turistic și sper din toată inima ca ea să se materializeze.
Drumul spre Schit
“Încălziți” deja de la escalada spre Peștera Uscată, am avut parte de o nouă porție de adrenalină, în drumul spre Schitul Sfântul Nectarie. Cum cu “pe josu” era prea departe și cu mașinile nu aveam chef să mergem pe o vreme așa frumoasă, am votat în unanimitate ideea “trăsnită” a lui Marius de a merge cu ATV-urile. Dar nu așa ca tot omu pe șosea, ci cocoțați în remorcă, unde erau ancorate. A fost o experiență super tare și dacă bucuria și fericirea noastră nu se citește din pozele de mai jos, atunci credeți-mă pe cuvânt.
Cum era sâmbătă pe la prânz, am fost singurii vizitatori ai schitului. Așezământul a fost construit de la firul ierbii, la marginea satului Nandru, piatra de temelie fiind pusă în urmă cu 8 ani . Ca și călător ești impresionat de poarta de la intrare, bogat ornamentată, unde sunt cioplite figuri istorice, chipuri ale sfinților, simboluri precreștine și creștine.
Este remarcabilă deasemenea arhitectura bisericii și clădirilor înconjurătoare și în special migala cu care au fost realizate detaliile de la ferestre, porticuri, etc. Hramul schitului este pe 9 noiembrie, aici fiind aduse moaşte ale Sfântului Ierarh Nectarie, considerat ocrotitor al bolnavilor.
Noi am trecut podețul peste pârâul Petac spre clopotniță și nu am ratat ocazia de a ne fotografia în cerdacul acesteia.
Bunătățile de pe Valea Mierii
Comuna Peștișu Mic se mândrește, printre altele, cu o bogăție neprețuită, prin valențele terapeutice și gastronomice pe care le are : mierea. Localnicii din satul Josani, supranumit și Valea Mierii, spun că aici se întâlnește cel mai mare număr de apicultori de pe metru pătrat, al căror număr de stupi este de ordinul miilor . Și nu cred că exagerează deloc. Noi am fost oaspeții familiei Hodor unde apicultura este la rang de cinste de 3 generații. De la intrare, ne-a întâmpinat trandafirul de la fereastra casei, care după spusele gazdei, înflorește tot anul.
Când povestesc despre miere și albine, soților Hodor, Gloria și Ciprian, li se luminează fața. Fiecare dintre ei a fost copil de albinar (așa se spune pe aici la apicultor) și au învățat să respecte efortul și munca albinelor care produc această hrană dulce parfumată – mierea. Dealtfel, Ciprian Hodor este și medic veterinar și spune că nu are timp să stea cât și-ar dori printre albine. El ne-a dus în grădină, la stupi, așezați printre ciorchinii de struguri și merele pârguite.
Aici ne-a explicat pe-ndelete și cu pasiunea omului îndrăgostit de ceea ce face, toată geneza mierii și rolul fiecărui membru al stupului, într-o familie de albine. Am aflat că albinele au printre cele mai bune sisteme de organizare dintre necuvântătoare. Fiecare categorie de albine (matcă, albină lucrătoare sau trântor) are atribuții clare în cadrul familiei și trăiește atât cât este folositoare stupului. După ce nu mai “rentează” fiecare membru al stupului moare sau este omorât de celelalte albine – “economia de piață” este mai crudă aici.
Familia Hodor are 200 de stupi și deține certificat de producător ecologic pentru miere. Cu jumătate din stupi, Ciprian Hodor pleacă primăvara prin țară. Întâi ajunge în Dolj, la Cetate (încă o legătură cu noi, oltenii) la rapiță, apoi la salcâm în Mehedinți, Cluj și Hunedoara, ca apoi să meargă la tei spre Reșița și la floarea soarelui, în Banat. De la fiecare familie de albine scot 35-70 kg de miere. Sunt foarte căutați pentru produsele lor (miere, ceară, miere cu propolis, miere cu semințe) și merg la toate târgurile tradiționale din zonă.
Gazdele ne-au tratat cu faguri proaspeți de miere și cu mied . Miedul era fabricat de tatăl Gloriei Hodor, George Vlaic, care din păcate s-a stins în urmă cu trei ani, fiind unul dintre cei mai renumiți apicultori ai zonei. În casă se află un perete plin de diplome și fotografii, care vorbesc despre dragostea lui pentru apicultură și de strădania lui de a promova aceste meșteșug, peste tot în țară.
Nu am plecat de la familia Hodor, fără să cumpărăm miere. Am ales o miere de salcâm, deasă, cu o culoare galben pai, prin care se filtra, ca prin pânză, lumina soarelui de toamnă.
Valea Roatei -incursiune pe fundul Mării Thetys
Duminică dimineață, după un mic dejun copios cu omlete delicioase pregătite de Daniel, cârnați tradiționali virșli (de regulă când se prepară se fierb și au un gust ce aduce cu crenwurștii, dar mult mai bun), legume, gogoși și gem de afine (așa-i că v-am făcut poftă ?) am plecat din nou în expediție pe Valea Roatei.
De această dată ghid ne-a fost Daniel Dobruțchi. Aproape că nu l-am mai perceput ca pe un primar, ci ca pe un îndrăgostit al locurilor, dornic să le arate și altora ce minunății sunt în jur. De-altfel ne-a mărturisit că este legat de comuna asta de când avea 15 ani, că îi știe fiecare locșor din cele 9 sate arondate și își dorește din tot sufletul să o scoată din anonimat.
Valea Roatei se întinde dincolo de Schitul Sfântul Nectarie . Aici se găsesc din belșug melci fosilizați, sedimentați pe pietrele de diferite dimensiuni și forme, ce se desprind din pământul argilos. Se presupune că aceștia ar avea câteva milioane de ani și în acele vremuri zona era acoperită de apele Mării Thetys. Primarul a zis că își dorește ca în zonă să se facă cercetări mai elaborate de către studenți sau pasionați în domeniu, care să scoată la lumină mai multe informații despre aceste formațiuni inedite.
Următorul popas a fost în zona cuptoarelor romane, acum acoperite de pământ. În zonă Daniel Dobruțchi a reușit să amenajeze un spațiu deschis, care pe viitor va fi amenajat cu locuri de picnic, spații de joacă și relaxare. El își dorește să aducă niște specialiști care să facă săpături pe locul vestigiilor romane, pentru a le pune în valoare și a le înscrie într-un circuit turistic.
La plecare- un nou loc de relaxare
Daniel Dobruțchi și-a luat rămas bun de la noi, nu înainte de a ne duce într-un alt loc unde te poți caza de drag câteva zile – Pensiunea Crăciun. Priveliștea din cerdac, sau balansoar asupra văii pline de căpițe de fân, ciubărul pregătit pentru o baie sunt tot atâtea atuuri ale acestei locații.
Mă opresc aici, dar revin curând cu noi impresii și povești, dintr-o altă zonă a Peștișului Mic – Ținutul Pădurenilor
Îi sunt recunoscătoare lui Călin Bobora pentru oportunitatea de a vizita aceste locuri minunate și numai gânduri de bine pentru Daniel Dobruțchi, Cristian Roman și Marius Achim pentru ambiția și tenacitatea lor de a încerca să scoată la lumină potențialul istoric și turistic al zonei.
Diana Nedelcu
Blognotes de opinie, călătorii și alte finețuri 
Comorile Hunedoarei nestiute sunt parca mai muzicale in graiul tau oltenesc!
ApreciazăApreciază